vineri, 16 iunie 2017

Zile de vara, zile de convalescenta

In perioada de inceput de scris pe blog, aveam o mare bucurie in a ma aseza la birou si a scrie!
 Cred ca de aceia primele postari, primii ani au fost cei mai plini de pagini, de sinceritate, de asezat inima in palmele tuturor.
 Nici nu erati asa multi, aproape va stiam pe toti ...erau copiii mei, cativa prieteni de-ai lor si cativa de pe facebook unde postam, parintele duhovnic si apoi, poate din nefericire pentru mine, s-au adaugat alti fii duhovnicesti si ...incetul cu incetul ...blogul a devenit ca un camp de lupta.Multi il rasfoiau cautand in el propriile trairi si rezolvarea dorurilor personale, dor de Dumnezeu si Maica Domnului, dor de sfinti si locuri dragi, dor de familie, de mirosul cafelei baute cu dragoste si povesti, dor de iubire si respect.
Dar multi rasfoiau paginile si-si rasuceau cutitele in inimi rascolind invidii.
Iar altii si mai grav, citeau cautand greselile mele, ca si cand eu le ascundeam, desi le faceam publice cu durere si cu o sinceritate care acum ma ingrozeste .
Si am aflat si... am pierdut bucuria scrisului !
Si nu am mai dorit sa scriu.
Si nici acum nu pot s-o fac cu usurinta...
Zile de vara...zile in care nimic nu mai este asa cum credeam ca va fi.Sunt un om organizat...si cred ca Dumnezeu a ras de mine si a rascolit viata mea asezand-o asa cum a vrut El. Dar rad  si eu usurel, asa in taina sufletului meu si-I spun:
-Bine, bine, fie cum vrei Tu!
Si nu numai din sentimentul ca voia lui Dumnezeu e voia cea buna, desi stiu asta, dar stiu ca uneori acest lucru se descopera tarziu,dupa multe suferinte care nu pot fi depasite, ci din sentiment ca,asa cum pare acum, buna sau rea pe acest pamant, voia lui Dumnezeu trebuie acceptata ca intr-o legatura de dragoste...pentru ca Il iubesti pe Celalalt.
Citesc uneori...reinvat sa merg,  ma odihnesc mai mult...privesc mai mult spre mine, dupa ce destul de mult timp am privit spre alte zari.
Si numai caut rostul...Il stie Dumnezeu!
Din pustiu un om drag, parintele pustnic, tace!L-am suparat candva...
Si din pustia Dobrogei vin valuri de taceri...mereu il supar pe parinte...
Catava timp, familia, prietenii au fost alaturi, apoi fiecare si-a reluat viata firesc.
Lumea toata pare a se fi retras.
Doar, cel despre care voi spune doar ca il strig" Parinte",tot dintr-o pustie,  inaintea unei vecernii  intr-o  discutie  lunga, cea mai lunga discutie din viata sfintiei sale, mi-a spus...
-Nu mai citesc demult,pentru ca nu mai pot citi, dar imi zic singur"Ai citit atat de mult in atatia ani !Aplica acum tot ce ai citit.Acum sa te vad.Si lasa-te domol, lin , cum spune sfantul Porfirie, in voia lui Dumnezeu."   
Si rasul Parintelui e pentru mine ca un pumn de apa rece aruncat peste obraz...
"Aplica acum ce ai citit!Si lasa-te domol, lin, in voia lui Dumnezeu"

marți, 13 iunie 2017

Tacerea Dragostei

Traiesc un timp al tacerii .
E greu cand nu poti sa  ingenunchezi in fata Maicii Domnului si a sfintilor.
Ma asez in fata icoanelor mele...tot mai tacuta, tot mai inchisa in gandurile mele, tot mai grabita sa ajung acolo, inchisa precum Noe in corabia lui si strabat cu mintea un univers gol ..."Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia peste Noe” (Geneză 7, 16)asa cum azi inchide viata mea intre pereti ridicati pana aproape de cer.
Primeşte-mă  Doamne,curateste-ma si mantuieste-ma,  pentru ca a Ta sunt!
Trecut-a  timpul  si obosit-am in lupte lumesti...Vreau sa nu Te mai impart cu nimeni, in tacerea mea sa fim doi... eu si Tu... dincolo de capatul lumii create de Tine perfect, minunat, pentru ca, dincolo de capatul acestei lumi, Te vreau, satula de iubiri risipite, de prietenii viclene, de legaturi de sange prea subtiat in valtoarea vietii.
Dincolo de lume, Te vreau Doamne,aceasta lume care m-a sfasiat pana si atunci cand eram cazuta la pamant ...
Dar daca nu ar fi fost asa, Te-as fi strigat?
Si in tacerea dragostei mele, Tu ma privesti rastignit, inca rastignit ...inca insangerat, ca sa inteleg ca ranile mele sunt doar flori de gheata pe geamul murdar al vietii mele...Si taci, inca taci, Doamne!
Dar in tacerea Ta incep sa dezlusesc Cuvantul...


sâmbătă, 3 iunie 2017

Popas- Reflectii asupra vietii/ Partea a patra a

 Ruxandra m-a insotit pe langa pat pana cand am disparut in reanimare. Asa frumoasa era, incercand sa para senina, desi stiam ca e moarta de frica.
Reanimarea sau terapia intensiva.
Dumnezeu asezat langa mine facea ca totul sa fie mai usor...
Camelia o chema pe asistenta din reanimare.S-a ocupat de mine ca si cand era mama mea sau eu mama ei.Cu capul asezat intr-o parte, pe umarul drept, o priveam cum isi aranja medicamentele...slabuta si mititica... In rest nu vedeam nimic! Aveam sa constat mai tarziu ca eram pusi la gramada... barbati, femei...toti conectati la perfuzii!Din cand in cand lua fisele medicale si ne striga. Asa ca amuzament, ca si cand era posibil ca cineva sa fuga!Asa am aflat ca si Dana era intr-un pat langa mine,iar alaturi de ea, un baiat de 20 de ani, operat pentru micsorarea stomacului...iar mai departe ...o femeie, Elena si  un barbat pe care il chema, Danut...
Ar fi trebuit sa raman acolo cel mult o ora! Fata aceasta m-a tinut trei ore!In acel loc era cel mai bine sa fiu, din punct de vedere al ingrijirii medicale.
Incepusem sa simt ca ma dezmortesc si odata cu asta incepuse durerea... durerea de intestine... de mijloc, de solduri... durerea imi arata ca ele, toate erau acolo, unde Dumnezeu le pusese in clipa zamislirii mele,dar viata inseamna durere!Si ma durea cumplit revenirea la viata!
Asistenta venea si imi mai punea  un calmant, la fiecare geamat ... mi-au schimbat patul...au pus sub mine o laveta ... O femei inalta , frumoasa,Flori, infirmiera, o ajuta... si am strigat-o sa vina langa mine.
-Du-te afara, pe hol, undeva o sa vezi o fata frumoasa, bruneta, o cheama Ruxandra si e fata mea. Adu-o aici sa-i spun sa mearga la farmacie sa-mi cumpere  pampersi...
-Nu va trebuie!
-Si daca imi vor trebui?Chemati-o imediat!
Si Flori a plecat privindu-ma ca pe un nebun, aparent dupa Ruxandra, dar s-a intors in cateva secunde tinand in mana ceva...groaznic, un pempers imens...dar atat de bucuroasa am fost ca acel lucru groaznic putea sa fie al meu, incat, a valorat mai mult decat un parfum Chanel! 
Nu l-am folosit! Ruxandra avea sa-mi cumpere mai apoi  un pachet mare, pe care l-am lasat asistentelor in spital pentru "nebune' ca mine. Dar trebuia, Dumnezeu randuise sa degust din tot ce poate insemna degradarea trupeasca... sa inteleg, sa am mila, sa am ingaduinta pentru cei bolnavi...
Dupa cateva ore, Bogdan, brancardierul s-a intors dupa mine.
-De ce mi-o iei? Las-o inca aici! incerca asistenta sa ma tina acolo, desi nu ma cunostea, nu-i dadusem nimic, decat inima mea si recunostinta mea tacuta si tainica,  pentru cum isi face datoria ei de asistenta medicala.
-Trebuie s-o iau, sta de mai bine de trei ore aici si nu avem loc sa aducem pe altii!
-Macar duceti-o asa cu patul acesta, sa nu o zguduiti prea mult!
Si cand am iesit cu patul, am vazut ca   Terapie Intensiva insemna multe incaperi in care multi oameni sufereau ...
Si am ajuns pe hol, Ruxandra m-a intampinat bucuroasa... am urcat cu liftul direct la etajul 3 si apoi in salon...

E ciudat cum poate deveni casa ta, un loc pe care pana ieri nu-l stiai! Casa mea...un pat de spital cu cearsaf alb si patura tepoasa!Dar cat de bine mi-a fost cand am ajuns acolo... asezata ca un cocon in mijlocul patului...cu fata mea la picioarele mele... cu asistenta supraveghind perfuzorul...
Au urmat  douazeci de ore in care nu m-am miscat... alaturi,Dana,dupa cateva ore, insotita de o prietena a coborat, a mers la toaleta, s-a schimbat in pijama...eu insa, desi suportasem aceiasi operatie, am ramas imobilizata in pat.
Toate celelalte paciente stateau imobilizate in pat si  Rodica, vazand-o pe Dana ca a coborat, a inceput ca in prima zi:


-Inchideti , va rog usa,e curent!Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.

Si Dana,saraca, desi operata de cateva ore , tragand piciorul se ducea si inchidea usa, si dupa 10 minute, asistenta uita si o lasa deschisa si Rodica o lua de la capat...

-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Uneori, bolnavii dezvolta un egoism cumplit: orice numai sa le fie bine!Durerea poate fi un invatator aspru, dar si un motiv de crestere a rautatii, a egoismului"Nimeni nu sufera cat mine!"...Si am asistat la momente in care, din ora in ora, se  apasa soneria si era chemata infirmiera pentru lucruri care puteau fi evitate.
Seara... Ruxandra a plecat dupa ce a mancat un pic din mancarea adusa de ea, pe un colt de pat, tinand in mana vasul din hartie... obosita , sleita de puteri, dar cu ochi luminosi ca sunt bine...
In locul ei a venit Andrei cu Andreea si Filip. Copilul a intrat zambitor si bucuros ca o sa o vada pe bunica, m-a privit fix, cum eram in patul alb, invelita pana la gat... a privit in jur... a vazut suferinta fizica a tuturor, a exclamat:
-Au! Au!
si a dat sa fuga afara, cu boticul pus a plans.
 Delicatetea si duiosia lui in fata durerii omenesti m-a cutremurat. De unde stie un copil sanatos, avand doar un an si zece luni ce inseamna durerea?Fotografia postată de Doina Elena Dumitru.
Am crezut... pot spune chiar ca am stiut, ca operatia va fi reusita chirurgical. Nu am stiut insa ce lectie vrea Dumnezeu sa-mi dea. Nici acum nu stiu.
Stiu ca am suferit mult trupeste si inca sufar, momentul vindecarii este departe si cred ca niciodata nu voi mai fi, nu voi mai pasi ca inainte...poate voi merge schiopatat sau cu piciorul teapan, dar suferinta m-a luminat la chip si la suflet...traiesc fara sfanta liturghie, nu am vazut icoana Maicii Domnului din biserica de 13 zile... mi-e dor... dar invat sa o chem altfel... sa vorbesc altfel... sa ma rog altfel... 
Stiu doar ca am stat zile intregi in durere langa oameni foarte apropiati care nu m-au crezut si nu m-au ajutat cu nimic.A fost mai simplu sa creada ca exagerez( de ce as fi facut-o?) si ca o merit, ca plec prea des in lume.
Stiu ca cei doi copii de sange si cei intrati in familie prin casatoriile lor si Filip au fost cei care m-au ajutat cel mai mult.Si sora mea cea mare.
Am vazut ca  suferinta  sufleteasca poate fi si mai dureroasa decat cea trupeasca si ca pe cea trupeasca o poti duce mai usor cu oameni alaturi.
Am vazut cat poate face rugaciunea oamenilor, a preotilor, a episcopilor, a mirenilor pentru tine, pentru ca multi s-au rugat si Dumnezeu a ascultat rugaciunea lor pentru mine...Am trait Odovania Invierii in spital si Inaltarea Domnului , avand alaturi cartile de rugaciune si Biblia dar fara sa pot citi un rand...am luat anafura si aghiasma si am avut o pace in inima mea care venea din rugaciunea 
altora.


 Dumnezeu mi-a spulberat mitul ca doctorilor trebuie sa le dai bani ca sa-si faca treaba. Mie mi-a adus alaturi un doctor credincios,nevoitor in implinirea  cuvintelor  evanghelice“Iată, Eu sunt cel ce slujeşte” care a evitat orice moment in care eu as fi putut face clasicul gest de pus in buzunar...Si am fost bucuroasa nu pentru mine, ci pentru el, pentru ca imi doresc ca si altii, ca si mine, sa poata sa-si faca meseria cu onoare,pentru bucuria de a profesa, nu pentru banii celor bolnavi.


Am vazut oameni suferind trupeste, dar fiind senini, buni, jertfelnici pentru cei de alaturi...

Si am vazut si cum poti fi bolnav si cu egoism sa-i chinui pe cei de langa tine si astfel  lor, sa le fie mai rau decat iti este tie! 

 Dumnezeu mi-a predat o lectie  dubla de smerenie .
O lectie a celui  neputincios, la bunul plac al unui om sub conditia ta ca varsta, educatie etc, acesta sa te ajute cum vrea... uneori amabil si  binevoitor,alteori nervos si nemultumit, dar tu sa-l privesti cu drag ca intra in camera, chiar daca pare tafnos... sa  astepti venirea lui...sa-l privesti iubitor stergand pe jos, spaland veceul, ducand plosca la pat... la bolnav... la baie... spaland-o ... si totul sa ti -se para minunat...act de iubire!Indiferent de atitudine, sa-l intelegi!Si mai ales sa te vezi la masura la care esti, adica, cea a neputintei si atunci sa intelegi  de ce a spus Domnul"Fara mine nu puteti face nimic "(Ioan cap 15 ,5).
 Si lectia de smerenie a celui care ingrijeste  pe cel neputincios.
Pentru ca e greu! E greu sa ai un singur bolnav acasa, unul al tau, al familiei, dar 20 de insi neputinciosi, dependenti de tine... sa trebuiasca sa-l ridici in brate desi el are 70 de kilograme si tu ai doar 50 si ti-se rupe coloana cand il ridici, dar o faci ca nu are cine, e doar treaba ta... sa-l stergi... sa-l speli...  sa-i pui plosca si sa ai rabdare cu el..
si sa o deserti cu seninatate si sa o speli pregatindu-o pentru ca o va cere iar in 30 de minute,

sa-l ridici la marginea patului ... sa-i aduci mancarea ...
Au trecut atatea zile de atunci! Nu stiu cine este de garda... ce tura este... ce asistenta... ce infirmiera... ce bolnavi stau oare acolo, cine este in patul meu cu numarul 7?
Dar indiferent cine ar fi, lucrurile se desfasoara la fel si ... nu pot decat sa privesc cu drag  in amintirea inimii mele, locul acela in care am trait cuvintele sfantului Luca al Crimeei" am iubit patimirea pentru ca minunat curateste sufletul"





vineri, 2 iunie 2017

Popas/ partea a treia

 24 mai 2017 Odovania Praznicului Invierii. Sfantul Necunoscut de la Neamt.
La ora 5 eram deja in baie si faceam dusul dinainte de operatie...Mi-o amintesc pe nasa spunand:
-Se zice ca sa mori pe perna ta...Uite mi-am adus perna in spital. Vreau sa mor aici!
Nu vreau sa mor undeva anume. Vreau doar sa ma mantuiesc. 

Fotografia postată de Doina Elena Dumitru.


Fotografia postată de Doina Elena Dumitru.

Dar nu pot pleca nicaieri, tocmai pentru ca sunt un om slab,decat lundu-mi icoanele, cartile de rugaciune, metaniile...
In salon, dimineata a mai venit o persoana, Dana ,o femeie frumoasa care urma sa fie operata, tot la genunchi de o alta echipa de doctori, dupa mine.Am rugat-o sa stea in patul de langa mine, simtind-o ca fiind o persoana foarte calda, buna...
Dimineata inainte de operatie a fost o dimneata obisnuita! Mi-am facut aceleasi rugaciuni,ca in toate diminetile. O asistenta mi-a spus ca a auzit ca voi intra prima in sala in care opera doctorul meu, acesta erau dupa garda, asa ca nu putea zabovi mult, a venit, a vorbit un pic cu mine... anestezista a venit si ea repede, ziua desi era lunga, aveau o multime de facut, asa ca , intr-o clipita parca, in timp ce  Ruxandra imi dadea mesaje ca este pe drum spre mine si Camelia  din Cluj imi scria ca ma iubeste si o sa fie bine, iar eu  citeam Faptele apostolilor " Saule, Saule de ce ma prigonesti?", asistenta m-a luat de mana si m-a dus...
Cred ca m-a dus cu liftul pana la etajul 1 sau 2...purtam cel mai nou si frumos si scump halat, papuci noi, camasa noua... si m-am trezit intr-o clipa ca toate imi sunt luate si puse intr-o punga ca acelea pentru galeata de gunoi, doar ca era galbena, pe ea cu markarul cineva scrise cu litere de tipar Dumitru... si eu purtand pe mine un halat verde din material gros si aspru si in picioare cipici din plastic, am intrat in sala de operatie.Din considerente pe care nu le inteleg,nu au permis nici macar lantisorul cu crucea Mantuitorului.Atata doar, pe ascuns, dimineata luasem o frimitura de anafura si cativa stropi de aghiasma. 
Acestia suntem : NIMIC intr-o lume in care suntem doar  calatori si TOTUL pentru lumea din care pacatele lui Adam si ale Eve ne-au alungat.
Cu fraza aceasta as putea sa termin!
Asa a fost si la Grig in noaptea in care a murit. Avea in buzunar o multime de bani, un bluzon de firma pe el... si a murit purtand o pijama ponosita din dotarea spitalului.
Sunt momente in care Dumnezeu poate nu pleaca de langa tine, dar sentimentul este de parasire totala, de singuratate .
Asta am trait. Asezata pe patul-masa pe care urma sa ma opereze am avut sentimentul parasirii.
O asistenta imi cauta vena la o mana si era nemultumita de "finetea" venelor mele, alta aseza in stativ perfuziile care aveau sa se goleasca in piciorul meu...halatul verde din spital era doar ca cearsaf aspru peste mine... si odata prinsa vena si umpluta cu medicamente, m-au ridicat in sezut, cerandu-mi sa ma relaxez in timp ce imi cautau in coloana un punct...
Si atunci am plans!Tacut! Fara vorbe si fara tremur. Dar am plans.Am trait profund sentimentul singuratatii, al parasirii.Nimic si nimeni nu era cu mine. Nici ingerul meu. Nici Dumnezeu. 
 Parasirea mea de ingerul meu si de  Dumnezeu era atat de dureroasa incat depasea momentul cand acul sfredelea coloana mea...
-Relaxati-va... lasati mainile in jos...relaxati-va...imi spunea asistenta pe pieptul careia scria "Andreea"
Si eu cu ochii in lacrimi,sfedelita in coloana, am simti picatura din durerea Celui Nevinovat, doar picatura...atunci cand a fost pironit...si rugaciunea mea slaba a pornit tot spre El..."Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!"
Spre cine puteam striga?
Nu eu am ales rahianestezia, acesta e procedura si sigur asa trebuie. Dar ... am simtit cum jumatate din mine moare... din coloana, din mijloc, din solduri,din intestine, din genunchi,durerea  se ducea undeva, dar moarte era pentru trupul meu, o moarte din care nadajduiam ca va fi invierea  trupeasca, dupa inlaturarea raului .
Ar fi trebuit sa dureze jumatate de ora, dar a durat o ora si jumatate. Doctorul mi-a aratat pe monitor  tot ce era stricat in genunchiul meu, explicandu-mi ce urmeaza sa faca, ce poate repara si cum...
-Sa stiti ca fata, Ruxandra, este afara si reazema peretii!mi-a spus, aparent  fara nicio legatura
Ca sa stiu ca nu-s singura!
Si in jumatatea de trup viu, inima mea s-a incalzit asa de mult incat ar fi putut poate sa invie  pana si piciorul mort...desi imi parea rau de durerea ei, ma bucuram ca e acolo, ca e un copil bun, iubitor, sensibil...
-Domnul Doctor, sunteti, v-am spus, doctorul meu preferat, o sa va trimit toti prietenii si toate babele de la biserica!
-Stati linistita-a ras doctorul. Oricum imi trimite parintele Ciprian, toate babele din Bucuresti!
Si cuvantul acesta mi-a placut ... apoi mi-a povestit ca are doua fetite care au 1 an si 11 luni... nu intelegeam cum ... si doctorul stia ca mintea mea si ea e afectata si mi-a spus singur ca sunt gemene si nascute de Sfintii Apostoli Petru si Pavel...
Nu 29 iunie! Ziua sfintilor apostoli!
Si asta m-a cucerit defintiv si am inteles ca Dumnezeu imi adusese nu orice doctor care sa ma tamaduiasca ci ...un doctor de-al Lui... credincios,implinitor al evangheliei!
Am inteles ca Dumnezeu nu ma parasise niciun moment, nici ingerul meu nu fugise, ci statuse acolo asezand lucrurile cap la cap ca ele sa lucreze tamaduirea, atat cat e necesar, atat cat trebuie!
 Si am vazut cum totul s-a sfarsit in sala, doctorul insusi l-a ajutat pe brancardier sa ma aseze pe alt pat...cu grija sa nu ma misc...punga galbena cu lucruri a poposit undeva unde erau picioarele pe care nu le simteam...Bogdan, brancardierul impingea patul...am iesit din acele incaperi, pe hol erau oameni si am vazut o fata frumoasa zambindu-mi:
-Eiii! Esti bine? Esti bine! a raspuns singura...
era fata mea!

Popas/ partea a II a

23 mai-
Am parcurs o zi incarcata... de la un pat la altul...femeile stateau tacute in paturile lor suferind, dar fiecare avand nevoie de ceva...doar Rodica din varful patului ma striga mereu.
O operase la un mont ... venise vesela din operatie si cu ochii pe ceas sa vada cand poate mananca...fix la patru ore incepuse:
-Dati-mi va rog din frigider humusul, multumesc... si cascavalul, multumesc...si o rosie, multumesc...covrigii! Unde sunt covrigii?Apa minerala ca de la plata mi se face rau...Puneti, va rog, multumesc, humusul in frigider! Si cascavalul! Multumesc! Si rosiile!Multumesc.Covrigii, nu! Ii vreau alaturi!
Si la doua ore  o lua de la capat:
-Dati-mi va rog din frigider humusul, multumesc... si cascavalul, multumesc...si o rosie, multumesc...covrigii! Unde sunt covrigii?Apa minerala ca de la plata mi se face rau...Puneti, va rog, multumesc, humusul in frigider! Si cascavalul! Multumesc! Si rosiile!Multumesc.Covrigii, nu! Ii vreau alaturi!
Mancase...bause... topaise pana la baie si apoi cu sangele iesind prin badaj incepuse sa strige:
-Asistentele!Camelia! Brandusa! Doctorul!Multumesc! Ce se vede prin bandajul meu?
Rodica stia pe toata lumea in spital, era deja la a treia sau a patra operatie in acel spital.
Apoi ii fusese rau... prea multa mancare ...
Dar am ramas mai mult langa ea, iubind-o pentru zbuciumul ei si suferinta ei...
Dupa ora 16 au aparut vizitatorii. La fiecare au venit copiii... la Maria doua fete mari...femei in toata firea, grase, solide... dar fiice! Una ii aducea apa...una ii masa picioarele...patul se umpuse de pungi cu mancare... Maria avea operatie de protezare a genunchiului, de doua saptamani statea lungita in pat, fara sa se poata misca... nu stiu ce complicatii aparusera.
 Niculina era o babuta de 84 de ani, din judetul Calarasi, operata la sold... acum operatia era bine, dar babuta facuse escare si nu puteau sa o externeze.
In timpul zilei, asezata pe o parte, imi spusese;
-M-am dezgolit la popou!
-Bunico! E frumos? Femeie batrana sa te dezgolesti la popou?- rasesem de ea.
-Ce sa fac?Nu-i frumos, dar sa ma vindec, sa se usuce buba!
-Stiu, bunico, am glumit doar!
La Niculina venise fiica, o tanara frumoasa si foarte atenta:
-Mamico! Iti este bine? Te-ai dat jos pe marginea patului?
Si batrana clatina din cap ca nu, desi... se daduse!
-Mamica! Ai mancat ceva?
Si iar dadea din cap suava ca nu... desi mancase aproape tot si ceruse si un cremvusti din frigider.
Cu totii ne exageram suferinta pentru ca nu putem suferi...
Carmen nu s e intorsese din operatie...si desi nu vorbisem decat putin cu ea inainte sa plece, ma simteam ingrijorata...
Si la mine a venit Ruxandra cu mancare . Dimineata tot ea si Lucian ma adusesera. Statuse cu mine pana aproape de ora 13...desi telefonul ii suna mereu si auzeam cu mesajele venau unul dupa altul.
Si oricat incercam sa-i distrag atentia o simteam ingrijorata, speriata ...
-A venit doctorul? Ce a mai zis?A venit anestezista?
Noaptea am stat mai mult pe hol, pe un fotoliu din piele, am citit si am ascultat fara sa vreau discutia telefonica a unei femei ...
-Am mancat! Ce sa mananc? Pe dracu l-am mancat! Ca daca nu mi-a adus si mie niste fructe... ce sa mananc? Astept sa ma sune la ora 9.30 ca el la 9 suna o cucoana intai, asa face in fiecare seara si eu ma fac ca nu stiu! Sa vedem, ma suna, pe dracu...Ce dracu sa fac?
As fi fugit din spital, dar oriunde as fi fugit, m-ar fi urmat naduful femeii care pe "d "il stia mai mult decat pe Dumnezeu... 
Tarziu, tarziu am mers la culcare...Pe noptirea mea era icoana Maicii Domnului din Odesa si a sfantului Inochentie... deasupra mea scria patul nr 7 si era icoana Maicii Domnului Prodromita...Niciun moment nu m-am simtit singura.
Am stins lumina
-Lasati-o pe cea de la baie aprinsa si usa deschisa-ma "socrea"Rodica din varful patului.Dar eram asa bucuroasa ca o pot ajuta! Deja ii era rau...o durea capul de la atata zbucium si acum trecuse la cealata extrema: chema mereu infirmiera ...
Salonul mirosea...Chanel!
Mi-am facut rugaciunile de seara acolo, langa ele, in salonul mirosind urat, dar  langa ele am vazut ca este Hristos! Desi din gura Rodicai, ca si a femeii de pe hol, iesea mereu cuvantul cu  "d", eu am simtit ca Hristos este acolo unde este suferinta. Ca niciun moment nu se departa de langa ele... si ingerii albi aplecati peste ele si familiile lor pline de jertfa!

joi, 1 iunie 2017

Popas/partea I


 Deci o clipa a facut diferenta intre momentul in care eram sanatoasa, intr-un izvor cu apa tamaduitoare si momentul durerii cumplite in genunchi.
Aveam sa aflau dupa investigatii ca sunt cateva lucruri total stricate in genunchiul meu si fara intervenie chirurgicala nu pot sa mai merg.
Oricum durerea era atat de mare, incat doar daca Dumnezeu m-ar fi intarit ca pe mucenici, as fi putut sa traiesc. Altfel...
Dar marea ispita avea sa fie, ca prea putini din cei cu care traiesc intr-o mai mare sau mica comuniune, m-au crezut.Mergeam stramb, purtand pe chip  in mod evident ceva din durerea pe care o traiam, mai radeam, mai glumeam putin, dar ma ridicam greu, ma deplasam si mai greu, spuneam ca ma doare,dar oamenii nu m-au crezut! Doar copiii mei au purtat cu mine durerea si grija. Incotro?
In zile acelea ar fi trebuit sa plec in Rusia, de la Putna unde se pregatea canonizarea sfintilor Iacov, Paisie, Sila si Natan, parintele A ma chema, Ioana si ea aranja plecarea la Putna si apoi praznuirea sf Ioan Rusul in Grecia si credea ca voi pleca cu ea ...Madalina si ea pleca la Putna si zicea"Hai cu mine, de ce nu mergi?"
Numai eu ghemuita in durerea mea ma rugam ca Dumnezeu sa ma ajute sa inteleg incotro s-o iau. Toate drumurile spre ceea ce este viata mea de noua ani pareau a fi inchise.
Un alt  grup din preajma mea au plecat pe tacute la Putna. Si atunci am plans simtindu-ma exclusa!
Poate parea ciudat:atata lume ma chema, cum sa ma simt exclusa?Si totusi, asa ma simteam. Anatolie ma incuraja ca vom merge in Rusia in alt moment...Ioana trecuse la 60 de km de casa mea spre Putna, era acolo unde ar fi trebuit sa fiu si eu.Dar eu eram in durere si in bezna. Incotro, Doamne!
Fusese canonizarea, era marti seara, sfantul Iacov se intorsese la Putna si eu plangeam ghemuita pe canapea.
Si a sunat telefonul.
-Parinte A! 
-De ce plangi? Daca eu te-am purtat zilele acestea in inima mea la sfintii, de ce plangi? Ai fost aici!
 A urmat rmn-ul si rezultatul cert. Atata doar ca mi se propunea un alt rmn  ca sa mai cotizez si la o firma partenera doctorului si o operatie intr-o clinica privata cu un cost mare.Si desi imi parea rau de atatia bani, mai mult ma durea ca eram vazuta doar ca un posesor de card.
Vineri am mers la un alt doctor.
-Cum s-a intamplat? De cand va doare piciorul?- m-a intrebat doctorul tanar care parea atat de   sanatos incat cu greu ar fi putut sti cat ma durea.Dar era sincer interesat de tot ce se intamplase.
-Am alunecat.
-Unde ati alunecat?
Doctorul parea a sti mai multe despre mine...Ruxandra desi tacuta in spatele meu si alba la fata, in mod cert ii vorbise doctorului despre mine si desele mele plecari.
-Unde ati alunecat?
-Intr-un izvor cu  apa tamaduitoare! Nu radeti, domnul doctor! Daca nu era tamaduitoare, ar fi fost mai rau. Ma puteam lovi si sa mor! 
 Doctorul nu a mai vrut niciun rmn, cel pe care il aveam era concludent...i-am comunicat programul meu pentru luna iulie  si august ... 
-Pot pleca in Rusia?
-Puteti, dar o sa va opereze la Moscova si o sa va dea anestezia cu votca!
-Pot ramane pana in toamna asa?
-Este exclus! Veti pierde definitiv genunchiul!
Si atunci i-am spus ca am deja papucii in bagaj si pot ramane in spital. Brusc stiam ca acesta e doctorul.M-am intors insa la mine acasa...greu ...tot mai greu... tot mai dureros...
Sambata si duminica am asezat in ordine toate lucrurile la birou. Luni seara am plecat la Bucuresti. Greu am plecat privind fiecare sfant si nestiind cand ma voi mai intoarce in casa mea la etajul 4 .Greu sentiment.Abia mergeam tragand dupa mine un rucsac cu cateva lucruri si mai multe carti.
Marti dimineata la ora 8 eram deja in spital...la ora 8.30 eram deja cu analizele facute  si asezata intr-un pat .
Am ales un spital de stat.Asta a insemnat enorm.Vad si acum salonul cu cate patru paturi pe o parte...in total opt... dar doar patru ocupate. Am ales  patul de la usa, parca mai ferit...
Carmen,Rodica,Niculina,Maria,Elena,Silvia,Constantin,Ioana,Sanda...Camelia,Brandusa,Nicoleta,Camelia,Andreea,Valentin...cei pe care i-am cunoscut intr-un mod sau altul,acolo,in spital....bolnavi, personal medical...
Acolo, in acel spital de stat, am simtit cu adevarat ce inseamna sa te smeresti.
Am inteles ca acesta lectie a vrut Dumnezeu sa-mi dea. Pentru asta a pus un popas in drumul meu.
Am stat intr-o sectie, intr-un salon in care doar eu ma puteam misca. Chiar si asa cu piciorul rupt , eu spre deosebire de celelalte femei ma puteam misca. Ele erau fiecare din ele,imobilizata in pat.Cu tuburi in ele...cu drene... dependente de plosca.
Si singure, adica fara insotitor!
-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
 Si cand ma asezam pe pat, o luau de la cap, pentru ca intra cate o asistenta  grabita si lasa usa deschisa:
-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Ma duceam din cand in cand si le ungeam pe maini sau picioare cu ulei de la sfinti. Durerea mea? Parea si chiar era, mica,fata de a lor...Mai chemam cate o asistenta pentru ca se golea perfuzorul sau aveau nevoie de plosca...
Zi lunga...telefonul meu suna aproape continuu. Lumea incepuse sa inteleaga ca eu chiar am o problema de sanatate,dar eu nu mai puteam raspunde. Ele zaceau amortite de medicamente...Carmen fusese dusa in sala de operatie,Rodica abia se intorsese...cum sa vorbesti? Ce sa mai spui?
Cei dragi si apropiati stiau... rugaciunea incepuse pentru mine...in Ardeal, Camelia mobilizase grupul. E dureros, dar incurajator, cand tu insuti primesti mesajul in care este trecut numele tau alaturi de cei bolnavi... in munti...in Ceahlau, in schit...la Cetatuia parintele Marin vorbise pentru pomenirea mea 40 de zile...in Rusia, Anatolie lasase pomelnice peste tot... Ce puteam  dori mai mult?