luni, 17 august 2015

Cuibul de randunele

E vara si spre deosebire de ultimii ani nu m-am plimbat mai deloc.Catva timp am asteptat nasterea copilului pe care Dumnezeu l-a dat familiei mele si atunci am stat aproape nemiscata in orasul meu, impartindu-ma intre serviciu si prezenta la biserica.
Apoi, pe 22 iulie s-a nascut Filip Teodor si viata mea a primit un alt sens...
Si traiesc vara acesta atat de torida in reperele geografice ale locului trecut pe buletinul meu, cu ochii spre Bucuresti si baietelul, creatie perfecta a lui Dumnezeu .El este acum liturghia mea!
Merg insa cand sunt in oras la Manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil.
Pentru ca a fost Postul Sfintei Marii am incercat sa ajung zilnic aici.
Ma asez la usa, in partea stanga, rezem efectiv zidul, ultima din biserica si ingenunchez pe covorul pe care altii se sterg cand intra.Locul meu.
Exista insa un anume loc in biserica? Cred ca da. Avem locuri in care ne simtim mai bine: la Closca stau langa arhangheli, cel mai adesea langa sfantul arhanghel Gavriil, la catadrala stau intr-o strana tot spre usa... la Banceni langa icoana Maicii Domnului, la Bujoreni in ultima strana langa usa secreta care duce la altarul de sus...
Da, am un loc, dar el e diferit in functie de biserica,uneori in fata ca fariseul, altadata ca vamesul... Dar peste tot am aceiasi traire sau aceiasi risipire.
M-am simtit insa de foarte multe ori facand parte din comunitatea bisericii in care merg. Lumea invata sa te cunosca si tu cunosti lumea,in biserici am legat prietenii durabile si tot in bisericii m-am procopsit cu dusmanii de neimaginat. "Dracul umbla peste tot, si in biserica, intra si in altar...singurul loc in care nu intra e sfantul potir, sfanta impartasanie!" asa spune un parinte. Dar dincolo de ispitele acestea m-am considerat facand totdeauna parte dintr-o comunitate...
In zilele dinainte de acesta sarbatoare a Adormirii intrand in curtea manastirii, evident cu capul in jos, vedeam pavajul murdar si dupa cateva zile am ridicat capul si am privit in sus. Am vazut cuibul randunicilor de sub turnul clopotnita pe sub care se trece la intrare, plin de pui si am inteles cauza murdarei.De atunci am intrat mereu zambind in curte si privind in sus, spre cuib.Uneori pui scoteau capul cu ciocurile deschise si pareau a fi curiosi... 


Intr-o dimineata, usa bisericii era deschisa si se auzea zgomot mare in curte, asa ca am facut un pas afara  si am iesit sa vad ce este. Puii crescusera si-si luasera zborul din cuib, spre spaima randunelelor. Si ciripitul lor umplea curtea manastirii...Un pui a aterizat pe pavaj si nu reusea sa se inalte mai mult de un metru de la el...Dar persevera in a se ridica, in timp ce restul grupului il inconjura zburand in jurul lui si ciripea in mii de nuante: de la vesel la spaima si tristete.Extraordinara simfonie!



-Sa nu-l atingeti-mi-a strigat o doamna , ca nu-l mai primeste in cuib!
L-am lasat in tufisul in care s-a ascuns in incercarile lui disperate de a zbura si m-am retras la slujba.
Cand s-a terminat slujba, in cuib erau doar doua randunele, restul inca zburau prin curte...

Sfintii arhangheli erau de straja la curtea atat de frumoasa! Manastire de 400 de ani!


Seara la vecernie ,in biserica era o randunica si se rotea in turla ... De afara zeci de triluri o chemau Iarasi triluri de la veselie la disperare!M-au impresionat atat de mult, incat am deschis usa: fie sa iasa la ele, fie sa intre toate in biserica!




Si ma gandesc si  astazi dupa evanghelia duminicii, Pilda datornicului nemilostiv in care se spune:"slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.", ma gandesc cat de departe suntem de implinirea evangheliei pe care o cunoastem!
Radunelele se cautau unele pe altele! Nu puteau da niciun ajutor, nu puteau ridica pe aripiorele lor nici macar un pui de o zi, nu puteau lua in ciocurile lor decat un strop minuscul de apa, dar se cautau cu trilurile lor.
Noi oamenii insa ne cautam cu ura noastra!
Sa vedem ce gresim , sa vedem ce blestematii facem si sa le povestim altora, sa ne vorbim de rau unii pe altii , sa implinim doar titul paroabolei "nemilostivi"...
Lipsesc uneori dintr-o  biserica  oameni de langa mine... se canta acolo"sa ne iubim unii pe altii " si lumea chiar se saruta si se imbratiseaza, dar de cate ori intreb sau am fost intrebata:Pe unde esti?

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13,34)
Porunca! Sa ne iubim... De ce o fi atat de greu sa ne iubim? 
Ne simtim raniti de lipsa de iubire a celor de langa noi, de modul in care poate nu ne vorbesc de rau, dar ne ucid pentru ca nu ne cauta, nu ne striga decat daca au nevoie de ceva , in rest soarele pentru ei rasare foarte bine si fara noi si luna apune fara sa bata si in geamul nostru... Spune sfantul Porfirie : “Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti”.

Cat de bine stiu cuvintele sfintilor si cat de usor Dumnezeu le aseaza langa ochiul meu!
Sa iubesc pe toti si pe toate!
Mi-as dori sa invat din trilul randunelelor iubirea! Mi-as dori ca ele sa cant si tot asa, sa-i aud  pe cei pe care ii cunosc, cantand in intampinarea mea.
Dar din pacate nici eu...nici altii, nu stim sa cantam!
Si am tristetea ca stiu pana in strafunduri cuvintele acestea"Nu ne va întreba nimeni cât am făcut, dar ne vor întreba cândva, chiar și diavolii, de ce nu am iubit mult și frumos pe toată lumea, chiar pe cei care ne-au rănit".

(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, pp. 95-96) 

Si simt sufletul meu gol ca si cuibul randunelelor care deja si-au luat zborul spre inaltimi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu