luni, 11 mai 2015

Duminica a 5-a dupa Pasti Schitul Closca- 9/10 mai 2015

 Fiul meu si nora mea locuiesc intr-un cartier al Bucurestilor, intr-o oaza de verdeata. Am dormit la ei doua noptii si m-am trezit in fosnet de copaci si cantec de pasarele,intrebandu-ma unde sunt.


Si sambata dimineata am plecat impreuna cu ei si cu Catalin,prietenul lor,spre schitul Closca. Ori de cate ori sunt alaturi de Andrei ma tulbura cat de deosebit  vedem lumea noi femeile fata de barbati. Eu caut totdeauna drumul drept, simplu, deja cunoscut de mine sau de altii. Drumul spre Closca dupa mine trebuia sa fie pe traseul drept: Bucuresti, Drajna,Harsova,Hanul Morilor, Closca.
Drumul ales de Andrei a fost si mai frumos: Bucuresti, Cernavoda



...Podul Anghel Saligny

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I. Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.

Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.




La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți. Dorobanții și stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la București, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuși a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăți la Lyon și mai apoi îmbinate la fața locului. Dorobanțul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).





Dunarea...

Campii cu rapita

nori pufosi impanzind cerul senin de inceput de vara
imagini de vis cu copaci crescuti eleganti in mijlocul campiei...

balti...


Si in finalul excursiei , intalnirea tinerilor cu Parintele Leontie...intalniri de taina despre care ei pot povesti, eu doar le marchez...9 mai 2015
S-au jucat apoi in curte cu capritele, cu oitele, in menajeria care se formeaza deja la Closca



Dupa amiaza ei au plecat si eu am ramas acolo, pentru primadata copiii nemai intreband de ce raman...
Am participat cu maicutele la  Ceasul 9 si Vecernie...
Apoi am mancat de seara
Ne-am luat ascultarile foarte in serios: eu ... pe aceia de plimbaret fotograf al schitului

Sora R era la albine si la puisori...




eu la numarat ratele de pe iaz...




la fotografiat biserica in asfintit

la joaca cu Minuca si Narcisa...

Ieduta se urca pe mama sa... se cocota ca un prunc rasfatat si ma privea triumfator!





si se alinta ca o fetita...
Doar mielutii pareau inca stingheri in curtea mare ...Stiti cum ii cheama?Numele sunt secrete, dar va asigur ca sunt nume frumoase, foarte hazlii si derivate din numele celor care vin des la Closca...
Caprita neagra e cea mai blanda, poate si pentru ca in curand, cu ajutorul lui Dumnezeu ne va da iezisori.




Imaginea schitului in seara de mai era deosebit de frumoasa...Soarele asfintea in dosul bisericii. Stiu, nu e grozava fotografia mea, dar cui ii pasa?Eu iubesc atat de mult biserica aceasta alba si cumva singura in aceasta pustie a Dobrogei, incat as imortaliza-o la orice moment...
Teiul auriu a crescut, ca maine ne va da flori de ceai...
Si mana Maicii Domnului se urca pe firele trase de Salomeea... Crucea lui Iisus Hristos ne pazeste de rele...

si timpul se scurge in pace...noi punem gand bun tuturor incercarilor, sau macar incercam...
gatim... spalam vase...citim slujba pavercernitei si canoanele, eu citesc Acatistul Buneivestiri..
"Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, slobozeste-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!"
Cand terminam cu totul, e deja noapte, mai e putin si deja e duminica...

Nici biserica nu se mai vede in intunericul noptii,se vede doar fantana care ne aminteste de putul lui Iacob la care s-a intalnit Iisus Hristos cu femeia samarineanca...cateva ore si vom auzi evanghelia...
Si a fost repede dimineata!
Dimineata senina de mai. Calduroasa si luminoasa...



am trecut singura pe aleea pe care parintele ne-a dat canon sa spunem:


« Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te ! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre».

Această pravilă a fost dată de Maica Domnului însăşi în veacul al VII-lea şi odinioară era săvârşită de către toţi creştinii. Mai pe urmă însă a fost dată uitării. Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acestă pravilă. În chilia lui s-a găsit o cărticică veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care împlineau acestă pravilă.
Si rugaciunii mele s-a adaugat un cuc care canta deosebit de frumos de pe cablu de curent electric







Am intrat in biserica si aici am ramas pentru sapte ore .                     
Utrenia...










Si sfanta liturghie...







Ap. Fapte 11, 19-30


În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul şi, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, prooroci. Şi, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.










Ev. Ioan 4, 5-42


În vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare pentru viaţa veşnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia, căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspunss: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi veneau către Dânsul. În timpul acesta ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii."

Predica Parintelui Leontie:

„Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Fapte 11, 26) Oamenii, iubiții mei, se minunează de multe lucruri: cum, de pildă, dintr-o sămânță mică iese o floare sau un copac mare. Dar mult mai mult trebuie să ne minunăm cum din cuvânt, din cuvintele pe care le-a spus Domnul nostru și apostolii, cuvinte simple, a răsărit un copac ceresc, credința noastră, sfânta noastră Ortodoxie. O imagine vie a puterii cuvântului lui Dumnezeu și a rapidei răspândiri a Evangheliei ne-o prezintă astăzi, în Duminica Samarinencei, Apostolul. Ce ne spune? Câți erau apostolii? 12. Au rămas 12? Nu. Celor 12 s-au adaugat 70, celor 82 s-au adaugat 120, celor 202 s-au adaugat 3000, celor 3202 s-au adagat apoi inca 2000 și continuu se-nmulțeau cei ce credeau. Biserica lui Hristos nu s-a limitat la hotarele Palestinei; apostolii, dar și alții care au crezut în Hristos, porneau din Ierusalim și răspândeau predica țărilor vecine; unii s-au dus în Cipru, alții în Fenicia, iar alții au ajuns în Antiohia, care pe atunci era al doilea sau al treilea oraș din lume (există și astăzi acolo Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei). Acolo a predicat cel dintâi Varnava; și, smerit cum era, când a văzut că predica are nevoie de alți lucrători, s-a dus în Tars, l-a găsit pe Apostolul Pavel, l-a adus în Antiohia și în continuare au predicat amândoi. Un an au lucrat. Şi acolo s-a întâmplat un eveniment important. Până atunci cei care credeau în Hristos se numeau „ucenici” – „uceniţe” sau „oamenii Căii” sau in chip dispreţuitor „Galileeni” – „Nazarineni”; dar acum, când credincioşii se înmulţisera, şi-au luat pentru prima oară un nou nume, de onoare şi în legătură cu „numele cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9); s-au numit „Creştini” (Fapte 11,26). Aş vrea, iubiţii mei, să ne oprim aici şi să analizăm ce înseamnă Creştin. Ne-am gândit vreodată ce înseamnă numele nostru? Creştin se numeşte nu numai cel care s-a botezat şi a primit un nume de sfânt, ci acela care păşeşte pe calea „cea strâmtă şi îngustă” (vezi Matei 7,14), pe urmele pe care le-a trasat Hristos cu sângele Său. Şi după cum orice drum are un început şi un sfârşit, aşa şi acest drum începe aici pe pământ, iar capătul lui sunt stelele, cerul. Aşadar, creştin este cel care merge pe drumul lui Hristos până la sfârşit… Drumul lui Hristos este cunoscut; este calea lepădării de sine, adevărului, dreptăţii, curăţiei, filantropiei şi milosteniei, calea iubirii. Pentru că, aşa cum a spus Hristos, toate poruncile „atârnă” de cele două mari iubiri: una este flacăra care ajunge până la cer, iar cealaltă se întinde orizontal până la marginile pământului. Una este iubirea faţă de Dumnezeu, „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronom 6, 5), iar cealaltă este iubirea faţă de aproapele, „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40). Supremul model al acestei iubiri este Hristos, „începătorul mântuirii noastre” (Evrei 2, 10). Sus pe cruce, Pilat a bătut in cuie inscripţia Iisus Nazarineanul „Împăratul iudeilor” (Marcu 15, 26). Mai potrivită ar fi fost o altă inscripţie, care să arate cum Si-a petrecut viaţa Sa pe pământ şi să trâmbiţeze iubirea Lui faţă de lume. Cuvinte potrivite pentru o astfel de inscripţie le găsesc pe acelea pe care le-a rostit Apostolul Petru; că Hristos „a umblat făcând bine” (Fapte 10, 38), Si-a petrecut viaţa răspândind lumina; n-a existat ceas din viaţa Sa în care Hristos să nu răspândească binele în lume. „A umblat făcând bine”, aceasta este inscripţia care s-ar fi cuvenit să fie asezata sus pe cruce. „A umblat făcând bine”. Cei bolnavi şi-au găsit în Hristos Doctorul şi Medicamentul, cei flămânzi şi-au găsit Pâinea, cei însetaţi trupeşte şi duhovniceşte, precum Samarineanca şi-au potolit setea, cei suferinzi şi-au aflat mângâierea, copiii lipsiţi de ocrotire şi-au găsit ocrotitorul, femeile păcătoase şi-au găsit iertarea, bărbaţii destrăbălaţi şi-au găsit Tatăl. Hristos a trecut pe acest pământ răspândind compasiune, milă, iubire. Aşadar, după cum a trăit Hristos, aşa să păşim şi noi; pe drumul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, pe drumul credinţei şi al virtuţii. Cine păşeşte aşa, acela se numeşte creştin. Nu ni s-a dat numele de creştin fără îndatoriri. În această lume, în care împărăţeşte întunericul, fiecare creştin şi fiecare creştină trebuie să fie o lumină, un mic soare. A spus-o Domnul: „Voi sunteţi lumina lumii” şi „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor...” (Matei 5, 14-16). În această societate, în care împărăţeşte destrăbălarea, creştinul să fie sarea care redresează şi dă gust, să fie aluatul care dospeşte şi alină toată frământătura socială, orice suflet, orice familie. Ca toate acestea să aibă loc, creştinul trebuie să se nevoiască continuu, să nu-şi lase niciodată armele, să fie permanent în stare de veghe, să fie soldat al lui Hristos. Să se lupte întâi şi întâi împotriva satanei care înşeală, împotriva lumii depravate, care dă târcoale şi influenţează, iar cel mai mult împotriva propriului sine, a ego-ului depravat şi a patimilor lui, a „omului vechi” (Romani 6, 6; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9). Că aceasta, iubiții mei, este misiunea creștinului nu există nicio îndoială. Dar se naște întrebarea: Noi suntem creștini? Mergem pe urmele Hristosului nostru? În Certificatul de Botez si in actele recensamantului, desigur, suntem toți creștini. Oboseau mâinile celor ce scriau la recensamant in casuta in care trebuia trecuta religia - „Creștin ortodox”. Dar suntem într-adevăr creștini? Dar de unde se va vedea că suntem? Copacul se cunoaște după roade, iar creștinul se cunoaște din faptele sale. Faptele noastre ce demonstrează, frații mei? Trăim dupa Evanghelie? O evaluare a întregii noastre vieți (familie, societate, școală, armată, tribunale, piață, comerț, colibe și palate) ar arăta că creștinul azi este un lucru rar. Mă întreb: Cel care iubește luxul, bărbat sau femeie, și nu se limitează la o simplă haină sau mobilă, precum strămoșii noștri, ci cheltuiește atâția bani pentru lucruri de prisos, poate să se numească creștin? Creștinul și luxul sunt două lucruri incompatibile. L-am văzut astăzi pe Hristos, Care este „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (I Timotei 6, 15), șezând „la fântână” (Ioan 4, 6), stând la puț, fără scaune și fotolii, ca un simplu drumeț, și vorbind cu o femeie săracă. Hristos a trăit simplu și smerit, iar creștinii trebuie să trăiască simplu și smerit, nu cu parade și cheltuieli fără măsură. Și acela căruia nu-i place să bea apă din fântână, precum astăzi Hristos, Care a spus „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7), ci vrea băuturi alcoolice, iar noaptea se rostogoleste pe drumuri sau se întoarce acasă și-i chinuieste pe ai lui, omul acesta al alcoolului și-al beției, are vreo legătură cu creștinismul? Și altul, care de dimineață până seara nu spune adevărul, ci minte, poate să aibă vreo legătură cu Hristos? Creștinul și minciuna sunt incompatibile. Și acela care nu se limitează la puțin, ci încearcă cu mii de mâini să rapeasca osteneala altuia, să se îmbogățească și să adune comori, acesta care iubește lăcomia, nedreptatea, furtul, are vreo legătură cu creștinismul? Dar și altul care nu-și iubește soția cu care s-a cununat, ci-și schimbă femeile precum si-a schimbat bărbații samarineanca din Evanghelia de astăzi (vezi Ioan 4,18), are vreo legătură cu Hristos? Creștinul și adulterul sau curvia sunt incompatibile. Dar și acela, cel mai rău din toți, care cu dumicatul în gură înjură de cele dumnezeiești și sfinte, are vreo legătură cu Hristos? Hristos și blasfemia sunt compatibile! Așadar, ori nu există creștinătate, ori e pe cale de disparitie. Creștin va să zică diamant, lumină; simplitate, dreptate, iubire de adevăr, curăție, milostenie, iubire. Dacă nu le avem pe acestea, suntem copaci neroditori și „Tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Matei 3, 10). Și smochinului neroditor Hristos i-a spus: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!” (Matei 21, 19). Să luăm în mâini cântarul Evangheliei și să ne cântărim pe noi înşine. Și să încerce fiecare din noi să devină un copac fructifer, cu fructele iubirii Domnului nostru Iisus Hristos. Și mă rog ca toți, bărbați și femei, în această lume deșartă, să umblăm „vrednici de chemarea” noastră (Efeseni 4, 1), în chip vrednic de marele nostru nume, ca să ne învrednicească Dumnezeu într-o zi să ajungem copii vrednici ai Împăratului ceresc și să prăznuim în Hristos Iisus, in vecii vecilor. Amin.

























Dupa slujba, parintele ne-a miruit...

ne-a stropit cu isop




cu aghiasma

Ne-a scos spre inchinare moastele sfantilor Gheorghe si Ioachim, ne-a mai spus cateva cuvinte de folos duhovnicesc si ne-a trimis la trapeza sa mancam...

Si am mancat!Doamnele m-au asteptat sa fac fotografii dar... foamea a fost mai mare decat noi!
Doamne, ca acasa ne-am simtit!Ioana, Raisa, Valeria aduceau mancare la masa: lapte de la Viorica si oua de la gainuse... si-un pic de branzica ... chiar si cateva guri de cafea, cu vesnica scuza ca si la Muntele Athos se bea...Si ma gandeam in simplitatea si smerenia acestui schit, langa mamaliguta aburind ca ...uite acele doua iubiri despre care parintele ne vorbise , iubirea pentru Dumnezeu si iubirea catre aproape se pot impleti firesc, fara niciun efort, putem fi simpli, curati, milostivi, putem deveni copaci roditori cu fructele iubirii lui Iisus Hristos si-n acesta lume desarta putem fi  copii vrednici ai lui Dumnezeu...deja praznuim...deja degustam...


             
Si am plecat spre casa cu prieteni dragi...strabatand campurile verzi ale Dobrogei sfinte... spre casa desi acasa este si schitul Closca...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu