"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema"
Prin pacatul neascultarii stramosului Adam ne-am osandit si ne-am facut vrajmasi lui Dumnezeu, "fii ai maniei" (Efes. 2, 3), pierzandu-ne in moarte (cf. Rom. 6, 23). Moartea e punctul extrem al starii noastre de instrainare si vrajmasie in care ne-am situat fata de Dumnezeu prin pacat. Dar la "plinirea vremii" venind in lume Fiul lui Dumnezeu ne-a impacat cu Tatal "desfiintand vrajmasia in trupul Sau" (Efes. 2, 15) si "facand pace prin sangele Crucii Lui" (Colos. 1, 20). In noaptea Nasterii Domnului ingerii aduc solia pacii: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire" (Lc. 2, 14). Noi care "ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom. 5, 10) suntem chemati sa-L urmam pe Hristos, "pacea noastra" (Efes. 2, 14). Pacea, intemeiata pe adevar si dreptate, trebuie sa fie legea noastra de vietuire.
Toate bunurile pamantului nu pot sa ne fie placute fara pace, pentru ca fara aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pacea ofera conditiile indispensabile si prielnice pentru viata si activitatea noastra in vederea prosperitatii si a fericirii. De aceea, Mantuitorul ii fericeste pe cei ce se straduiesc neincetat pentru realizarea si mentinerea pacii (Mt. 5, 9). Dupa invatatura Bisericii "facatorii de pace" sunt, in primul rand, cei ce savarsesc jertfa cea fara de sange, rugaciuni si posturi pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, pentru ca "pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa pazeasca inimile noastre si cugetele noastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4, 7). Biserica este facatoarea de pace, prin excelenta, intrucat este fidela propovaduitoare si slujitoare a pacii sfinte, rugatoare si osarduitoare pentru ca sa fie pace si infratire pe pamant. Aproape in toate slujirile ei, ea se roaga "pentru pacea de sus", "pentru pacea a toata lumea", impartasind si dorind "pace tuturor", intru pacea Mirelui ei.
Facatori de pace sunt, de asemenea, toti cei care iarta pe dusmanii lor si, prin interventii intelepte si prin comportare exemplara, contribuie la stingerea certurilor si conflictelor dintre oameni, impacandu-i si ajutandu-i sa traiasca in prietenie. De dragul pacii trebuie sa facem unele concesii, "sa ne purtam sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2), sa ne pazim de contrazicerea fara motiv serios si de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. In aceasta privinta, Sfantul Apostol Petru indeamna: "Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug; sa se fereasca de rau si sa faca bine; sa caute pacea si s-o urmeze" (I Pt. 3, 10-11). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul iubitor de pace foloseste toate armele credintei cu scopul de a ramane in comuniune frateasca cu semenii sai sau se impaca cu dansii cand s-a aprins mania, cearta sau razboiul. El iarta celui ce i-a gresit si cu bunatatea il dezarmeaza pe adversar, ii inmoaie inima si-l aduce la pace, biruind astfel raul cu binele (cf. Rom. 12, 19-21).
Facatorii de pace sunt, pe buna dreptate, considerati si aceia care stabilesc armonia cuvenita intre pornirile trupului lor si vointa sufletului, prin stapanirea deplina exercitata de suflet. Mantuitorul a venit sa aduca in suflete linistea pe care o da cugetul curat si usurat de povara pacatului. Aceasta pace launtrica adusa de Iisus este fiica iubirii si sora a iertarii. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioara care preface pornirile rele din om in forte binefacatoare. In acest inteles scrie Fericitul Augustin: "Fierbe cineva impotriva ta? Lasa-l sa fiarba! Tu, roaga-te! Uraste numai febra sufletului sau". Din cele spuse, ca si din experienta personala, cunoastem ca pacea este rezultatulunei biruinte sufletesti, este o victorie asupra omului impatimit din noi si se castiga cu pretul unor mari jertfe.
Despre insemnatatea duhovniceasca a pacii lucratoare ne edifica un minunat exemplu din Vietile Sfintilor. Acolo citim ca odata, pe cand Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga in chilia sa, a auzit un glas din cer zicandu-i: "Macarie, inca n-ai ajuns la masura virtutii ca si cele doua femei din cetate". In dimineata urmatoare, batranul pustnic se scula, isi lua toiagul si o porni spre orasul unde locuiau cele doua femei. Ajuns la casa lor, a fost intampinat cu bucurie. Apoi le-a rugat sa-i spuna care este randuiala vietii lor, cum au reusit ca, in lume fiind, sa ajunga la desavarsire. La inceput ele au refuzat sa-i raspunda, dar la staruinta pustnicului au raspuns astfel: "Noi nu ne cunoastem dintru inceput. Acum suntem sotiile a doi frati. Astazi se implinesc cincisprezece ani de cand petrecem in aceeasi casa si nu ne amintim sa ne fi dorit rau una alteia sau sa ne fi certat vreodata, ci am trait in pace si buna intelegere pana acum. Nu demult am facut juramant sa nu ne despartim niciodata si sa nu ne jignim cu nici un cuvant nesocotit pana la moartea noastra". Auzind aceasta, Sfantul Macarie s-a minunat cum virtutea pacii inalta pe om la desavarsire.
Facatorii de pace implinesc o lucrare asemanatoare cu cea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al pacii raul si dusmania dintre oameni. De aceea, acestia primesc de la Domnul o numire harica si nobila, asemanatoare cu a lui Hristos, Imparatul pacii intru istorie si eternitate: "facatorii de pace", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt. 5, 9). Aceasta constituie cea mai inalta cinste, cea mai mare rasplata la care se asociaza, in mod firesc, si fericirea corespunzatoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, daca seamana ura si vrajmasie, daca traieste in certuri si in razboi. Pacea lui Dumnezeu odrasleste pacea launtrica si amandoua ne dau puterea de a face pace in lume. Noi toti avem datoria de a face pace, precum ne porunceste Sfantul Apostol Pvel: "Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu