marți, 1 aprilie 2014

Fericirea a doua

Fericirea a doua

“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”

Oamenii acestei lumi, cu judecata lor marginita, fericesc pe cei bogati si puternici, pe cei ce mananca bine si au parte de ras, veselie si petreceri. Unii ca acestia privesc lipsurile, suferintele, intristarea si plansul cu amaraciune si dezgust, temandu-se de ele. Venind in lume, Mantuitorul rosteste cu privire la necazuri si lacrimi o alta judecata, le socoteste izvoare de fericire si trepte de intrare in Imparatia cerurilor. Cand nu reusim ceva, cand ni se intampla un lucru neplacut, cand avem o paguba, cand moartea ne rapeste o persoana iubuta, atunci ne copleseste jalea si plansul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David (Ps. 101, 5, 10), dreptul Iov (Iov 30, 16-17) si Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos, la mormantul lui Lazar din Betania si in gradina Ghetsimani (In. 11, 37; Mt. 26, 38). De aici se vede ca supararile si plansul fac parte din soarta noastra de oameni. Insa noi trebuie sa dam dovada de curaj si sa nu ne pierdem nadejdea (Sirah 30, 23-24; I Tes. 4, 13).

Prin cuvintele “Fericiti cei ce plang” (Mt. 5, 4), Domnul ne invata ca suferinta si plansul, izvorate din pocainta, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de castig, studiul o cale de a dobandi cunostinte, asa intristarea poate duce la pocainta si la mangaiere. Iisus nu fericeste pe cei stapaniti de intristare lumeasca, ci se refera la lacrimile de pocainta care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – “castiga indurarea Stapanului pentru greselile noastre si inaripeaza dorul spre cele de sus”. Mantuitorul nu-i fericeste pe cei ce plang pentru ca le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plang de ciuda ca au fost jigniti, pe cei ce plang de necaz ca au fost prinsi si pedepsiti pentru raul savarsit. Aici este vorba numai de cei ce-si plang pacatele prin care au mahnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vamesul, ca apostolul Petru si cei care plang din dorul dupa desavarsire “Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10).

Parerea de rau pentru pacat este bisturiul care sparge infectia. Cand lacrimile izvorasc din amaraciunea si durerea pentru pacatul savarsit, cand ele sunt marturia unei cainte sincere si zguduitoare, atunci sunt, intr-adevar, aducatoare de iertare si innoire. Lacrimile de pocainta sunt, pentru pacatosii care se pocaiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se boteaza. Ele sunt imbucuratoare ca roua care da stralucire florilor de dimineata. Lacrimile nu aduc numai o liniste momentana, ci fac lumina inauntrul nostru, purifica ochiul launtric al credinciosului sau constiinta lui. Sfantul Ioan Scararul scria: “Precum focul topeste trestia, asa lacrima curateste toata partea vazuta si gandita”.

Pe langa plansul pentru pacat, exista si plansul iubirii de Dumnzeu de care nu se despart nici cei desavarsiti. Despre cei cu viata imbunatatita ni se spune ca varsau siroaie de lacrimi in rugaciunea lor. Acesta este “plansul dupa Dumnezeu”, cum il numesc Sfintii Parinti. Sfantul Simeon Noul Teolog zice: “Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezenta Sfantului Duh, si reaprinde si incalzeste si face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.”. Inima, cuprinsa de dor si de entuziasm infocat dupa Dumnezeu, striga: “Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiasca”.

Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viata unui talhar vestit din Tracia, care a trait pe vremea imparatului bizantin Mauriciu, la sfarsitul secolului al VI-lea. El era spaima acelor tinuturi si nimeni nu-l putea prinde. Afland ca imparatul este gata sa-l ierte, vine la Bizant unde, dupa ce primeste iertarea, se imbolnaveste si este dus la spital. Aici isi plange pacatele incat uda cu lacrimi asternutul sau si basmaua ce o avea cu el. Pe cand plangea cu amar, boala il invinse si trecu in lumea cealalta. Tocmai in acea noapte medicul a visat ca diavolii se pregateau sa duca sufletul talharului in iad. Insa deodata au aparut doi ingeri care tineau in mana o cumpana si demonii s-au repezit sa puna pe unul din talere hartiile cu pacatele talharului incat taleru s-a lasat in jos. Atunci ingerii, ingrijorati, cautau sa gaseasca ceva bun in viata talharului pentru a pune pe celalalt taler, dar nu gasira nimic. Unul insa observa la capul acestuia mahrama udata cu lacrimile pocaintei. Punandu-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipira in toate partile. In acel moment, medicul se trezi, se indrepta spre patul bolnavului, pe care-l gasi mort, iar langa el basmaua uda cu lacrimi. Din aceasta intamplare vedem limpede ca lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, care atrag milostivirea si iertarea lui Dumnezeu.

Rasplata celor ce plang este mangaierea dumnezeiasca. Cel ce plange e fericit fiindca scapa de tirania poftelor si din inchisoarea faradelegilor sale. El simte mangaierea si bucuria pe care a simtit-o slabanogul caruia Iisus i-a spus: “Omule, iertate iti sunt pacatele tale” (Lc. 5, 20). Progresand in viata duhovniceasca, el descopera tot mai mult mangaierea lacrimilor. Dupa ce plansul duhovnicesc ne-a curatit de patimi, zice Sfantul Simeon Noul Teolog “atunci, mangaiati de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o dulceata de negrait”. Celor ce plang pentru pacate, Mantuitorul le promite bucuria din Imparatia cerurilor, unde “Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 17).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu