joi, 28 noiembrie 2013

Acasa

“De la inceput e bine sa plecam cu cateva lucruri stiute si anume ca: toti oamenii, fara deosebire, suntem in acelasi timp si fii oamenilor si fii lui Dumnezeu. Adica, dupa trup suntem fapturi pamantesti, iar dupa duh fapturi ceresti, care insa petrecem vremelnic in corturi pamantesti. De la Dumnezeu iesim, petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne intoarcem. Fericit cine se intoarce s-ajunga iar Acasa, rotunjind ocolul. Aceasta este cararea. Unii insa nu se mai intorc… Sunt cei ce asculta de o vraja vrajmasa, care ii scoate din cale si-i incalceste in lume cu pofte pieritoare. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si de asa fel le-o intoarce, incat ajung sa zica raului bine, si binelui rau, si nu mai vor sa se intoarca. Vremea li se gata, puterea li se stinge si asa ii prinde noaptea – moartea – ramasi rataciti de Dumnezeu si neintorsi Acasa. Acesta este omul cel cazut intre talhari, pe cand se pogora din Ierusalim in Ierihon, adica Adam cazut din Rai in lumea aceasta, cu toti urmasii lui. Pentru el s-a pogorat din ceruri Samariteanul milostiv. El ne-a facut datori sa stim: ce suntem, cine ni-s Parintii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici, cum sa ne purtam intr-o lume cu viclene primejdii, cine ne cheama Acasa si cine ne intinde momeli? Ca de la carma mintii atarna incotro pornim si unde sa ajungem.” – Parintele Arsenie Boca – Cărarea Împăraţiei
De ce m-as speria ca unii pleaca Acasa? Sa ma sperii ca nu ajung sau ca nu mai simt ca au o casa spre care sa mearga, ca s-au ratacit pe drumurile care duc Acasa...
Sa aruncam ceva pe drumul pe care pasim insemnand existenta noastra :un pic de iubire fara de cei de langa noi, un pic din painea noastra, un pic din hainele pe care le purtam, un pic din sufletul cu care Dumnezeu ne-a impodobit...Am constatat ca oricat de saraci am fi totdeauna gasim ceva sa dam celorlalti si oricat de bogati am fi, totdeauna darurile pe care le primim ne bucura...Iau din cand in cand in maini o bratara roz primita de la doi copii orfani si e mai valoroasa decat orice alta bratara pe care am primit-o, pentru ca dragostea lor i-a adaugat stralucire.Este in noi atata dumnezeire, atata faptura cereasca incat invelisul trupesc abia ne tine.Imi amintesc privirea copiilor din momentul in care mi-au daruit-o si convingerea lor ca darul lor e nepretuit tocmai prin iubirea sincera cu care daruiau...Imi amintesc... din pacate m-am ratacit de ei, drumul nostru a fost comun un fragment, a ramas insa bratara, dovada a iubirii lor si sentimentul ca fapturile lor mici erau atunci fapturi dumnezeiesti.
Si uite-ma ratacind pe cararea care duce spre Imparatie, amintindu-mi, cautand, intelegand  un pic din caderea mea intre talhari si nadajduind ca va fi un timp al pocaintei si al ridicarii.
Dumnezeu,  pentru rugaciunile Parintelui Arsenie, sa ne ajute tuturor sa ajungem Acasa!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu