Redescoperirea Sfintei Euharistii

Redescoperirea Sfintei Euharistii

Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează, încurajează şi maturizează spiritual. Credinciosul să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească.

Credincioşii au fost obişnuiţi să se înghesuie la spovedanie cu toţii în ultima săptămână de prin posturi (chiar în ultimele zile dinaintea sărbătorii) ori duminica dimineaţa, între Utrenie şi Liturghie sau chiar în timpul Sfintei Liturghii (sunt cele mai contraindicate momente de a spovedi; se dă totul peste cap, şi Spovedania şi Liturghia!). Acest lucru se datorează însă uneiviziuni puritaniste – e drept, promovată puternic şi azi de preoţi cu vechea mentalitate! -, care pretinde că trebuie să fii ,,vrednic” (de tip ,,imaculata concepţie”!?) să primeşti Sfânta Împărtăşanie, respectiv să te împărtăşeşti îndată după spovedanie, ca să nu apuci să mai păcătuieşti, de parcă firea şi năravurile omului s-ar scimba în 2-3 minute, după o spovedanie formală ca ,,în Gara de Nord, între două trenuri”.

Pe cine vrem să amăgim?! Omul se împărtăşeşte aşa cum e el, cu întreaga sa personalitate şi cu starea sa morală de fond, nu ,,sfântul fabricat peste noapte la o spovedanie contra-cronometru”! Nu de puţine ori asistăm la scene penibile când chiar în faţa sfântului potir unii ,,credincioşi” se îmbrâncesc sau se burzuluiesc unii la alţii. Oare efectul spovedaniei matinale să fi trecut deja?! Sau la ieşirea din biserică vor pleca dăruiţi cu ,,aripi angelice”?!

În realitate, spovedania nu se face doar la un răs/timp anume, ci cu timp, pentru ca omul să se poată deschide, să aibă răgazul de a se destăinui pe-ndelete, să nu stea ,,ca pe spini” pentru că îl ,,împing” alţii din urmă sau că-l ,,fugăreşte” preotul să înceapă slujba la oră fixă. Cu atât mai mult, dacă ai preotul tău duhovnic, se poate stabili (telefonic sau direct) o întâlnire în timpul săptămânii, care să ţină cont de programul amândurora şi astfel se evită aglomeraţia, tensiuni inutile, superficialitatea şi ineficienţa sfatului duhovnicesc.

…Credinciosul se poate spovedi oricând simte nevoia sau, cu atât mai mult, când este puternic tulburat sufleteşte, nu e cazul să aştepte postul următor sau – cum obişnuiesc să condiţioneze unii ,,duhovnici”! – neapărat să ţină un post formal de trei zile şi de-abia atunci să se adreseze preotului (când poate ascultarea să devină ,,postumă”; o persoană a declarat duhovnicului că dacă nu ar fi ascultat-o într-un moment de grea cumpănă, când a avut neapărată nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de altă parte, nu încurajăm nici spovedania pentru orice chestiune minoră ce creează un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologică şi cea spirituală pretind să ne asumăm şi personal propriile limite, s/căderi şi neîmpliniri. Nu e cazul să apelăm la spovedanie ca toxicomanul la drogul său.

Experinţa pastorală ne-a demonstrat că o spovedanie curentă (la aproximativ o lună de zile sau ceva mai rar, dar nu la mai mult de 3 luni de zile) este ideală pentru menţinerea unui tonus spiritual adecvat. În cazul în care duhovnicul cunoaşte foarte bine persoana şi poate susţine dorinţa acesteia de a primi Sfânta Împărtăşanie mai des, ar fi absurd să-i pretindă spovedanie zilnică sau tot la câteva zile. Ar semăna cu o menajeră obsesiv-compulsivă (perfecţionistă), ce ,,adună cu făraşul şi măturiţa după fiecare invitat tot firicelul de praf”. Credinciosul poate primi dezlegare să se împărtăşească mai des şi să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească (fără să încurajăm nici scrupulozitatea, nici laxismul moral).

Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează (conşientizează prezenţa vie şi unirea ontologică cu Cel de sus), încurajează şi maturizează spiritual. Pe cât ştii că duhovnicul este mai îngăduitor cu tine, pe atât se cade ca şi tu să devii mai responsabil de autonomia spirituală câştigată şi de înlesnirea accesului la Jertfa euharistică. Persoanele care practică un ,,ritm” spiritual normal (nu excesiv, ca în cazul unor mecanisme nevrotice disimulate sub mască religioasă!), sunt de regulă şi echilibrate emoţional şi au un orizont de cunoaştere şi de apropiere de Dumnezeu mult mai matur şi lucid. Se bucură de întâlnirea pe viu cu Dumnezeu, nu doar se tem de El (ca un copil de tatăl său autoritar!).

Pr. Dr Eugen Jurcă, Spovedanie şi Psihoterapie, p. 148 – 151

*

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.ro