Framantarile sufletesti

„Sufletul frământat de tot felul de gânduri, de necazuri, de îndoieli, e ca un ocean din al cărui vifor nu se vede o ieşire. E un infinit finit în monotonia aceloraşi valuri, mereu variate în marginile acestei monotonii. Străfundul lui închis în el însuşi e una cu moartea, care în viaţa viitoare va fi şi mai mult un tumult fără sfârșit şi totuşi monoton.

Dar sufletul care se linişteşte de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, în care toate se luminează, e deschis mângâierii şi asigurării bunătăţilor infinite ale lui Dumnezeu. Lumina aceasta îi este o adevărată sărbătoare. Ea e singura cale pe care se poate înainta mereu în mod real”.(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 695 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 579)

Suntem prin firea noastra nestatornica si neascultatoare intr-o permanenta agitatie.De mici, din pruncie.Uitati-va la prunci! Se agata cu manutele de la primul contact cu lumea.Ne agatam instinctiv de altii, ne cataram pe picioarele tatalui cautand, tot mai sus, tot mai sus, ne tinem de poala mamei sa nu ne pierdem echilibru, siguranta...si din pacate, lupta pentru siguranta lumeasca.

Ne zbatem si de cele mai multe ori, nu ne oprim oricat de sus ajungem.
Vad in amintirile vietii mele toate acele momente de reusita in care nu ma opream decat pentru a incepe altceva.Momente in care nu multumeam "nimanui", toate erau incununarea muncii mele, a stradaniei pentru obtinerea acelei reusite.
Ultima mea fotografie din viata dinainte ma arata, cu doar cateva zile inainte de moartea lui Grig, iesind pe usa casei mele:imbracata intr-un palton lung,elegant, din stofa de lana, pus peste un costum de firma...eram proaspat coafata la cea mai buna stilista din oras, machiata, mirosind a parfum frantuzesc...M-am oprit in usa apartamentului si i-am spus Ruxandrei:
-Fa-mi o fotografie asa!
Din sufragerie, Grig ma privea lung, atent, dar fara sa spuna un cuvant.Eram, mai eram, femeia de care se indragostise fulgerator intr-o seara de septembrie?
Mergeam sa-mi iau o distinctie cu care judetul ma cinstea in ziua aceea.Si momentul a ramas imortalizat.Dovada unei vietii in care social culesesem tot ceea ce imi propusesem.Dar si dovada unei vietii in care fara Dumnezeu, traiam intr-un ocean de valuri din care nu aveam nicio iesire si intelegeam pe undeva, ca nici nu mai aveam nicio satisfactie.Asa cum spune Parintele Staniloae, fundul oceanului meu ma atragea cu monotonia lui si singura, niciodata nu as fi gasit calea sa ies.
Nu am nici acum o viata linistita.Nu stiu nici acum cat de bine fac lucrurile pe care le fac, cat implinesc Evanghelia.Sigur intristez pe unii, mahnesc pe altii.Sigur smintesc pe altii.In biserica smintesc pentru ca ...smintesc.In afara bisericii smintesc pentru ca traiesc in lume, cu responsabilitati sociale, si duc acolo o femei care nu mai seamana cu cea pe care o stiau si care arata tot mai mult ca ...femeia de la lumanari.Si este greu pentru lume sa nu ma judece.
O intrebam pe o femei foarte credincioasa si inteleapta din biserica, ce este gresit in atitudinea mea in biserica si ea a tresarit:
-Nu stiu sa spun acum, pentru ca nu m-am gandit, eu nu am vazut nimic.Dar asa e:smintim pe unii!
Nu imi doresc decat sa ajung la masura in care sa nu-mi pese de  cum ma vad unii, sa-mi fie egal ce se intampla dincolo de mine, sa am doar constiinta lui Dumnezeu si astfel sa simt doar lumina Lui, cu credinta ca asa cum spune Parintele, aceasta e adevarata sarbatoare.