vineri, 2 noiembrie 2012

Mosii de toamna

Maine biserica noastra face pomenirea mortilor nostri, a mosilor, stramosilor, a tuturor celor adormiti din neamurile noastre. Adormiti intru nadejdea Invierii. Daca mi-as putea aminti mereu ca atunci cand Mantuitorul ajunge la casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, le-a spus sa nu planga caci copila doarme, nu a murit!
Nu au murit. Ei sunt doar adormiti, iar unii dintre ei sunt deja Inviati.
Dar uit mereu. Pregatesc de ore intregi ceea ce voi imparti maine pentru ei. Nu fac nimic din ceea ce femeile din Romania sa nu fi facut. Astazi si maine tara intreaga va mirosi a sarmale, pilaf, friptura , cozonac...
Vom merge intai la biserica pentru pomenirea lor la proscomidie, vom trai sfanta liturghie,vom ingenunchia cu capul in podea cerand Domnului mila si iertare pacatelor lor, vom suferi, vom plange, ii vom jeli fiecare din noi retraind viata si moartea...vom imparti dupa puteri si dupa dragoste!
Maine e o zi in care ei sunt mai aproape de noi, o zi in care pazim lumanarile aprinse pentru sufletele lor pe coliva, un timp in care ii ridicam in bratele noaste odata cu ridicarea colivelor, o secunda in care este ca si cand ii vedem privindu-ne dincolo de lumina lumanarilor, iubindu-ne, multumindu-ne asa cum poate nu au avut timp sa o faca cand eram impreuna...
-Nu am crezut ca voi trai asta! spunea Ion dupa moartea Lacramioarei.
Nici eu nu am crezut ca voi trai asta! Si uite-ma acum, pregatind de seara pomelnicul cu toti cei dragi mie, deja adormiti. Si ma gandesc ca sunt deja batrana, ca responsabilitatea mea este mare si ca va trebui sa trec incet lista spre copiii mei, astfel incat sa nu pierdem niciun nume,  pentru ca ele nu sunt simple nume , ele sunt suflete. Si eu cred ca ei ma asteapta maine, ma asteapta sa ma rog, sa impart, sa plang , sa cer si sa sper pentru ei. Si am s-o fac, Dumnezeu imi da atata putere incat am sa ma scutur de tristete, am sa ma ridic din genunchi si am sa fac tot ce pot pentru odihna dragilor mei...Si am sa spun aceeasi rugaciune pe care am scris-o ieri seara:
Pomeneste, Doamne, pe cei ce intru nadejdea invierii si a vietii celei ce va sa fie au adormit, parinti si frati ai nostri si pe toti cei care intru dreapta credinta s-au savarsit, si iarta-le lor toate gresalele pe care cu cuvantul sau cu lucrul sau cu gandul le-au savarsit si-i asaza pe ei, Doamne, in locuri luminoase, in locuri cu verdeata, in locuri de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea si unde cercetarea fetei Tale veseleste pe toti sfintii Tai cei din veac. Daruieste-le lor si noua imparatia Ta si impartasirea bunatatilor Tale celor negraite si vesnice si desfatarea vietii Tale celei nesfarsite si fericite. Ca Tu esti invierea si odihna adormitilor robilor Tai, Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Si am sa cant incetisor cu lacrimi dar si cu speranta..."Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul adormitului robului Tau, Gheorghe, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu