joi, 13 septembrie 2012

DIMINEATA

Iubesc diminetile. Imi place trezirea din somnul mortii nostre trecatoare, crucea pe care mi-o fac pe piept cu ochii intredeschisi si graba spre deprinderile lumesti. Uneori merg direct la serviciu si mai apoi la biserica, alteori, exact ca si astazi, merg intai la slujba. Sinonime, nu? Serviciu=slujba.
Ceva mai mult decat in alte zile, astazi am fost la slujba la catedrala. Acolo slujeste preotul meu duhovnic. Nu va puteti imagina cum te ridica slujba Parintelui! La ce inaltimi te duce slujirea sfintiei sale, iubirea pe care o are pentru toate slujbele bisericii, dar cel mai mult pentru sfanta liturghie. Sunt ani de cand plec capul in aceasta catedrala. Cand am intrat prima data dupa moartea lui Grig, condusa de maica stareta Varvara, eram"nevazatoare", toate locurile bisericilor mi se pareau la fel, peste tot vocile sunau ingeresti si toti oamenii din biserica erau sfinti ca si sfintii de pe pereti. Poate era mai bine sa fi ramas asa! Dar in timp, in aproximativ jumatate de an de cand am intrat in catedrala, de cand l-am cunoscut pe Parinte, m-am mutat, aproape cu totul, acolo. Am trait ierni grele, cu frig de minus multe grade, cu viscol, cu ploi care zgaltaiau geamurile, catedrala era ca o rana, bandajata de panze albe peste schelele pictorilor, podeaua era acoperita de un strat de centimetrii buni de praf si nisip... O femeie bolnava psihic facea scandal in biserica, arunca scaunele si ne inchina blestemandu-ne. Un timp, prietenilor mei, marimi ale lumii acesteia, le era teama pentru siguranta mea si aveam cate un jandarm care ma pazea, apoi am considerat ca ar fi mai bine sa fiu mucenica si mi-am asumat slutirea sau moartea...Acum femeia aceea imi vorbeste uneori, in afara catedralei. Stiti cu totii, talantul meu de a aduna langa mine persoane cu handicap!
Acum, catedrala e aproape terminata, la strana sunt doi baieti care se straduiesc sa slujeasca, uneori le scapa cate un cascat dureros de adolescenti neatenti cu odihna, avem doi diaconi si mai ales il avem pe Parinte. Nu suporta niciun pogoramant de la litera sfintelor carti. Nu suporta formalismul, inima impietrita sau nepasarea. Uneori se intoarce cu fata la noi, pe solee si ne priveste cumva special, de parca vede ceva, sau poate aude... Alteori canta mustrator peste strana "Doamne miluieste! Doamne miluieste! Doamne mi-lu-ies-te!"
Sunt slujbe si momente in care ingerii din sfantul altar isi misca aripile peste noi si racoarea dulce impletita cu caldura iubirii sfinte ne arata ca... DA! SUNT AICI!
Alteori coboara peste mine toata amintirea, asa generala a pacatelor mele, nu le mai stiu pe toate, le-am uitat in noaptea mortii lui, dar a ramas (slava lui Dumnezeu pentru asta!)constiinta faptului ca ele, pacatele mele sunt multe, sunt mari, sunt cumplite si plang pentru ele, uneori plang de ciuda pentru ca asa de usor am cazut in plasa uratilor, inadmisibil...alteori plang pentru ca sunt pacate pe care inca le fac, patimi cu care inca ma lupt...
Alteori plang pentru ca "Osana, Osana, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului!" inseamna fuga mea de copil descult in intampinarea Domnului la intrarea in Ierusalim. Vad pana si praful ridicandu-se in urma lui, si urmele pasilor apostolilor care-l urmau si manzul asinei pe care era asezat...si ramurile de maslini...plang, inca plang la Cina cea de taina si la glasul Parintelui "Luati, mancati, Acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi  spre iertarea pacatelor. Beti dintru Acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi..." Prefacerea darurilor...prefacerea vietii noastre intr-o viata spre cunoasterea lui Dumnezeu, pentru ca eu cred ca daca Il vom cunoaste, Il si vom iubi, si iubindu-L pe El nu-L vom mai putea trada. Da, e posibil sa gresim iar, e posibil, in fiecare clipa pot face un pacat, fiecare respiratie a mea poate fi un pacat, dar...nu o tradare, nu o lepadare de El. Pentru asta ma rog. Ca Dumnezeu sa ma ajute sa-L iubesc mereu cu o iubire atat de cuprinzatoare si suficienta inca sa nu-mi pese de oboseala, de lipsuri...
Am stat astazi pana la sfarsitul slujbei. In modul extraordinar al Parintelui, m-a legat de scaun si am ramas acolo. La pomenirea mortilor, din multime de femei, langa mine s-a asezat Ovidiu, tanarul cu handicap psihic, dar pasnic, neviolent, care vine de catva timp la catedrala. Poarta niste pantaloni rosii si un ticoul alb si e...colosal in linistea cu care se aseaza pe scaun si asculta slujba. Oare ce vede cand priveste in jur? S-a apropiat de mine si am tinut impreuna de painea pentru Grig. Si Parintele a privit razand iar de mine, in sensul ca am mai cules pe "cineva" special. Am lacrimat, amintindu-mi cat de frumos, destept si impecabil era Grig si L-am rugat pe Dumnezeu, pentru gestul de pomenire a baiatului acesta bolnav, sa-l  ierte si sa-l miluiasca....
Iubesc diminetile!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu