Mi-e dor de Bozioru.
Bozioru e o comuna in judetul Buzau. De la casa mea de aici si pana acolo sunt exact 134 de km. Am strabatut drumul acesta foarte multi ani cu una din cele mai mari bucurii ale vietii mele de dinainte de moartea lui Grig... Exista acolo un spatiu mirific, la poalele muntelui, munti blanzi la 1100-1200 de metri, un loc unde la gardul unei case vin caprioarele si cerbii, un loc in care incepe lumea de poveste si toate anotimpurile sunt prilej de impacare, iubire, crestere lumeasca dar in mod cert si duhovniceasca. Acolo, in spatiul acela mirific, era casa noastra de vacanta, casa in care am crescut facandu-i sanatosi, doi copii galbeziti de statul intre blocurile orasului nostru industrial.
La Bozioru am reinvatat sa joc cu copiii mei, jocurile copilariei mele dar si pe ale lor. Pe pajistea de alaturi, pentru ca ei se jucau cel mai adesea pe pajistea de alaturi, jucau golf, facandu-si gropi in pamant si folosind ca mingii prunele mari si verzi ale vecinilor...
La Bozioru mergeam cu copiii mei si tanti Ileana sa ducem vacuta lor (Doamne, cum o chema? Da, imi amintesc, Mandruta!), la apa, la fantana, minunandu-ne cum bea din citura in care scoteau apa si pentru oameni...
La Bozioru am trait noi patru cu adevarat ca o familie, impartasindu-ne gandurile, povestindu-ne viata. Stateam seara pana tarziu la masa, afara, sub bolta de vita de vie si spuneam povesti mancand nuci din pomii nostrii, nuci cum nu am mai mancat si cum nu cred sa mai existe. Cochita, catelusa noastra participa la tot, iar noi, senini si fericiti ne topeam de bucurie. Grig ne arata cerul instelat si ne spunea numele stelelor. Fascinat era de stele si de cer. Era in el parca o pregatire pentru a se muta cat mai aproape de Steaua Stelelor.
Asa a fost! Nu e nicio minciuna si nicio exagerare! Copiii mei sunt marturia unor timpuri si unei vieti cum noi nu am trait decat la Bozoiru. Intr-un an, am fost in noaptea de Inviere la biserica satului, umar langa umar, noi, cei mari, incercand sa intelegem ce se intampla acolo. A fost prima data cand am intrat impreuna in biserica in noaptea de Inviere si ar fi putut, daca am fi trait restul de viata acolo, sa fie un obicei, am fi putut sa intelegem de atunci ce lucru minunat e sfanta liturghie...
Casa era inconjurata de pomi fructiferi... ce minunati erau cand infloreau primavara si ce prilej de desfatare cand se inroseau toamna merele... in poarta un par inalt pana la cer dadea cele mai gustoase si mari pere ale locului. Totul parca in dublu dimensiunilor normale chiar si pentru acel loc.
Minunat...Minunat. Iar oamenii...acolo satul era incremenit in acele vremuri de demult, in care taranii te respecta pe tine orasan si te numeste fara ironie "boierul". Noi eram "boierii de sus" pentru ca aveam casa aproape de padure, iar jos, aproape de sosea era un "boier de jos". Un taran pe care il porecleau, of, obiceiul romanului de a pune nume dupa defecte, Jupuitul, ne aducea lapte, dar nu ne striga la poarta ca sa nu deranjeze, ni-l lasa la tanti Ileana, prietena noastra!
Imi amintesc de Bozioru si de frumusetea acelor vremuri. Tineretea noastra...copilaria copiilor nostrii, temele lor de vacanta si modul in care ii tineam pe scaun, la masa de afara, de sub bolta de vita de vie:
-Cand terminati ce am stabilit ca veti face azi va puteti juca cat doriti! -le spuneam
Si fetita se apuca imediat de teme si era gata in cateva minute. Baiatul, insa, era plangacios din prima secunda si revoltat:
-De ce trebuie sa-mi dai atat de mult?
Se apleca pe carte si dadea foile cartii cu limba:
-E mult! E prea mult!
Ii trebuia mult sa accepte tema si se revolta in fel si chip, pierzand din timpul de joaca si apoi o privea disperat pe sora lui cum zburda pe pajiste la joaca:
-Nu e corect! Ea a avut mai putin! -incepea plansul...
Dar nici jocul ei nu avea mult haz fara el, asa ca mai negociam din teme si...ii auzeam razand si chiulind pe pasune in timp ce eu gateam munti de mancare.
Va urma
Bozioru e o comuna in judetul Buzau. De la casa mea de aici si pana acolo sunt exact 134 de km. Am strabatut drumul acesta foarte multi ani cu una din cele mai mari bucurii ale vietii mele de dinainte de moartea lui Grig... Exista acolo un spatiu mirific, la poalele muntelui, munti blanzi la 1100-1200 de metri, un loc unde la gardul unei case vin caprioarele si cerbii, un loc in care incepe lumea de poveste si toate anotimpurile sunt prilej de impacare, iubire, crestere lumeasca dar in mod cert si duhovniceasca. Acolo, in spatiul acela mirific, era casa noastra de vacanta, casa in care am crescut facandu-i sanatosi, doi copii galbeziti de statul intre blocurile orasului nostru industrial.
La Bozioru am reinvatat sa joc cu copiii mei, jocurile copilariei mele dar si pe ale lor. Pe pajistea de alaturi, pentru ca ei se jucau cel mai adesea pe pajistea de alaturi, jucau golf, facandu-si gropi in pamant si folosind ca mingii prunele mari si verzi ale vecinilor...
La Bozioru mergeam cu copiii mei si tanti Ileana sa ducem vacuta lor (Doamne, cum o chema? Da, imi amintesc, Mandruta!), la apa, la fantana, minunandu-ne cum bea din citura in care scoteau apa si pentru oameni...
La Bozioru am trait noi patru cu adevarat ca o familie, impartasindu-ne gandurile, povestindu-ne viata. Stateam seara pana tarziu la masa, afara, sub bolta de vita de vie si spuneam povesti mancand nuci din pomii nostrii, nuci cum nu am mai mancat si cum nu cred sa mai existe. Cochita, catelusa noastra participa la tot, iar noi, senini si fericiti ne topeam de bucurie. Grig ne arata cerul instelat si ne spunea numele stelelor. Fascinat era de stele si de cer. Era in el parca o pregatire pentru a se muta cat mai aproape de Steaua Stelelor.
Asa a fost! Nu e nicio minciuna si nicio exagerare! Copiii mei sunt marturia unor timpuri si unei vieti cum noi nu am trait decat la Bozoiru. Intr-un an, am fost in noaptea de Inviere la biserica satului, umar langa umar, noi, cei mari, incercand sa intelegem ce se intampla acolo. A fost prima data cand am intrat impreuna in biserica in noaptea de Inviere si ar fi putut, daca am fi trait restul de viata acolo, sa fie un obicei, am fi putut sa intelegem de atunci ce lucru minunat e sfanta liturghie...
Casa era inconjurata de pomi fructiferi... ce minunati erau cand infloreau primavara si ce prilej de desfatare cand se inroseau toamna merele... in poarta un par inalt pana la cer dadea cele mai gustoase si mari pere ale locului. Totul parca in dublu dimensiunilor normale chiar si pentru acel loc.
Minunat...Minunat. Iar oamenii...acolo satul era incremenit in acele vremuri de demult, in care taranii te respecta pe tine orasan si te numeste fara ironie "boierul". Noi eram "boierii de sus" pentru ca aveam casa aproape de padure, iar jos, aproape de sosea era un "boier de jos". Un taran pe care il porecleau, of, obiceiul romanului de a pune nume dupa defecte, Jupuitul, ne aducea lapte, dar nu ne striga la poarta ca sa nu deranjeze, ni-l lasa la tanti Ileana, prietena noastra!
Imi amintesc de Bozioru si de frumusetea acelor vremuri. Tineretea noastra...copilaria copiilor nostrii, temele lor de vacanta si modul in care ii tineam pe scaun, la masa de afara, de sub bolta de vita de vie:
-Cand terminati ce am stabilit ca veti face azi va puteti juca cat doriti! -le spuneam
Si fetita se apuca imediat de teme si era gata in cateva minute. Baiatul, insa, era plangacios din prima secunda si revoltat:
-De ce trebuie sa-mi dai atat de mult?
Se apleca pe carte si dadea foile cartii cu limba:
-E mult! E prea mult!
Ii trebuia mult sa accepte tema si se revolta in fel si chip, pierzand din timpul de joaca si apoi o privea disperat pe sora lui cum zburda pe pajiste la joaca:
-Nu e corect! Ea a avut mai putin! -incepea plansul...
Dar nici jocul ei nu avea mult haz fara el, asa ca mai negociam din teme si...ii auzeam razand si chiulind pe pasune in timp ce eu gateam munti de mancare.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu